Leopardul Papinipti Rânced (partea a 1-a)

A fost odată un libret. Acesta avea un prieten care stătea într-un apartament cu cinci camere. Toate camerele erau pline. Acestui prieten cu numele Giru nu i-a rămas decât cămara care avea cinci pereți, toți verzi dar fără cheie. Sticla de pe jos era culeasă de către libret aproape zilnic căci animalul nu suporta dizordinea. În prima camera care era singura cu geamuri și anume cinci, se afla și bicicleta amintită. Bicicleta cu cinci roți avea un scop precis dar neștiut. Trenul oprea în a doua cameră iar ieșirea era în a patra cameră. Camera a treia se afla chiar la capăt, era ultima și era așa departe încât nici Giru nu mai știa de ea. Pe peretele al doilea din camera a treia se aflau și toate pozele aranjate în ordine alfabetică în funcție de prima literă care era exclamată de animal când vedea poza care i se punea înainte. Defapt înainte erau trei animale care erau însărcinate cu această misiune dar animalele cele două în dungi alb negru au dispărut și a rămas doar acel cu pete maro și aurii.

Nevasta lui Giru Papinipti era una foarte ageră deoarece numele ei de familie era Rânced. Acest nume l-a primit de la bunicul ei respectiv de la tatăl ei care amândoi nu au reușit să bea lapte proaspăt cât au trăit. Se mișcau așa de încet că de câte ori ridicau paharul să bea lapte, pe când ajungea la gură era rânced, chiar și iarna. Stua, căci așa o chema pe nevasta lui Giru, făcea toate cumpărăturile în magazinul de sub podele și niciodată nu întârzia la calmarea treptelor de pe hol. Un garaj nu aveau, ba nici măcar un vas, dar masa era tot timpul plină cu cuie. Giru era demnitar dimineața dar spre seară era vopsitor fără dialect. Acest cuplu cu pozele sortate pe perete nu aveau griji până într-o zi...

talidu.at

320

Semaforul cu două fețe

Nu mă refer la semaforul cunoscut, care are becuri si pe o parte și pe alta. Mă refer la acela care îl vedem doar noi adica eu pe al meu tu pe al tău. E un semafor cu o multitudine de culori. Este bineînțeles roșu care semnalează să opresc. Este verde care semnalează să merg înainte. Dar celelalte culori sunt ciudate e ceva de genul galben, ceva de genul portocaliu, albastru și multe alte nuanțe. Și e foarte lung acest semafor. La un capăt văd lumina roșie și la celălalt capăt văd lumina verde. Alea erau clare. Dar toate luminile între ele sunt cam ciudate adică simt că știu ce înseamnă dar sunt acompaniate de niște sentimente de incertitudine și totuși sunt în funcțiune. Ba chiar marginalizează culorile extreme amintite. Da exact, evitarea extremelor. Acesta era țelul. Și pentru fiecare întrebare se aprindea un bec. Când portocaliu, când albastru, când galben și pentru fiecare decizie se aprindea câte un bec și pentru fiecare faptă se aprindea câte un bec și uite așa funcționa totul strună. Ba chiar și atunci când se aprindeau câte două deodata știam ce e de făcut. Verde și roșu au muțit. Când răspundeam se aprindea câte un bec două și funcționa.

Într-o bună zi a venit o persoană de la inspecția tehnică și imediat am aflat că semaforul meu are prea multe culori și că nu este în ordine pentru a dirija traficul în acest fel. Așa că imediat m-am apucat de treabă și am demontat toate becurile afară de cel din frunte și cel din capăt. Am început să utilizez iar culorile prevăzute. Roșu și verde. Până odată când am hotărât să adaug rozul înapoi si albastru și nuanța aceea de galben. Și totul mergea bine acum cu mai multe culori. Până și astea au fost prea puține și a trebuit să mai adaug nuanțe de portocaliu și galben. Și la inspecția tehnică care a urmat la scurt timp iara mi s-a atras atenția că sunt prea multe culori.

SFÂRȘIT

talidu.at

339

O fericire stupefiantă

Dacă acest nemilos inamic este lipiciosul aspru totuși aș lipi imediat doi ultraliberali. Adică dacă fericirea ar fi ceva ce fără nici un fel de regret ar inunda ființa mea aș alege să îmi aplic o porție dublă care să nu aibă inhibiții de a se răspândi mai târziu, chiar și atunci dacă aș ști că dăunează unei părți din mine. Partea care ar putea suferi cel mai mult este proasta dispoziție și eventual anumite interese care s-au dezvoltat pe parcursul traiului pe terra pierzând din fața ochilor seninătatea bucuriei. O liniște interioară care te lasă să adormi seara cu un zâmbet pe buze și nu cu dureri de cap și nici cu frică de ziua de mâine. Să aștepți ziua de mâine cum așteptam cadourile de crăciun cu o seară înainte. Să nu vrei să adormi de frumoasă ce e ziua de azi și să anticipezi cu nerăbdare cum vei sta peste 30 de ani în scaun bucurându-te cu nepoții. Și toate aceste lucruri în același timp. Aceste lucruri sunt o fericire care aproape că îți ia suflarea și care o poți avea oricând dacă te bucuri. Te bucuri că ești sănătos, că ai ce mânca, că ai căldură pe timp de iarnă, că ai în jurul tău persoane care te iubesc, care sunt triști când pleci și se bucură când te întorci. Ești liber, nu ești întemnițat pentru credința ta sau pentru culoarea pielii tale sau din cauza situației politice. Doar atunci când lipsește unul din aceste lucruri, când este deranjată balanța în viață ne dăm seama ce mult înseamnă fiecare din aceste lucruri. Doar atunci ne dăm seama ce mult ne este dor de persoana care lipsește de lângă noi, ce nu am da în schimb pentru sănătate, ce nu am sacrifica pentru a avea liniște și pace în suflet. Nici banii, nici eforturile noastre nu ne pot scoate de multe ori din acest impas. Dar putem alege oricând să fim fericiți și să ne încredem în Dumnezeu.

SFÂRȘIT                                                                                                                  

talidu.at

335

Realitatea care o trăiesc (web exclusiv)

Vorbeam cu un amic cu puțin timp în urmă și am ajuns la tema credinței. El îmi explica că nu crede în ce nu se poate dovedi științific. Doar ceea ce se poate acapara cu unități de măsură, cu calculatoare sau cu alte soluții este real. De aceea el alege să nu creadă în Dumnezeu. Pentru că nu se poate dovedi prin nici o formulă sau test sau alte metode că există. Prin urmare Dumnezeu nu este real.

Dacă toate ființele acestui pământ sunt la întâmplare și totul e o coincidență atunci mă bucur că fac parte din această coincidență. Nu consider meprizabilă idea că totul e la voia întâmplării și că defapt nu există un plan ci îmi este milă de acei care cred în această idee. Nu că mă consider ceva mai bun, ci mă consider mai fericit. Eu nu doar că fac parte din lumea aceasta dar nu sunt la întâmplare și nimeni nu îmi poate lua credința deoarece nu este ceva ce se poate fura ca un portofel ci este ceva ce numai atunci scapi de ea daca vrei. Avem luxul acesta de a avea voie să credem. Și unii ne rezumăm la a crede într-o idee în loc să vedem peisajul întreg. Ne mulțumim cu o potemkinadă pe când colo totul în jurul nostru este la fel de minunat dacă suntem gata să credem. Nu e mai mult de spus. Sunt brevilocvent, recunosc, dar e chiar atât de simplu. Pot alege să cred că fac parte dintr-o simplă greșeală a naturii sau pot să cred că sunt fiu de dumnezeu. Cine, dacă ar putea alege între a fi un om în pușcărie sau un om liber ar alege să fie în pușcărie? Doar un nebun! La fel e și cu gândirea noastră. Alegem de bună voie să ne limităm să ne închidem privirea față de lucruri atât de mărețe. Nu vrem să vedem valoarea păcii, dragostei și a sănătății. Le dăm în schimb pentru stres, chin și lucruri trecătoare. Cine a putut scorni un asemenea comportament autodestrucitiv?

Vrem să dovedim existența unui Dumnezeu infinit, atotputernic și atotștiutor cu resursele noastre finite, slabe și din toate punctele de vedere inferioare. Cum vreau să acaparez o știință și o ființă care se află în afara dimensiunilor noastre care nu este restrânsă de loc și timp fiind omniprezent și în spațiu și în timp. El se află în afara dimnesiunilor noastre limitate dar noi tot încercăm să îl reducem la aceste dimensiuni.

Singura cale care ne oferă acces la Dumnezeu este credința. El se lasă găsit dacă Îl căutăm. Dar nu oricum. Cu inima și cu mintea deschisă.

SFÂRȘIT

talidu.at

444